Ploaie

Mi-e dor....de tot...si sunt tot aici,pierduta in muzica stropilor de ploaie.Aud doar zumzetul lor si tacerea lunii.E frumos,sunt eu cu mine.Imi place si ma simt bine.M-am asezat si mi-am strans genunchii obositi la piept.Imi plec capul si inchid ochii.Aud un cantec de pian ca un clinchet din Cer.Deschid ochii si pot vedea stropi de ploaie ce curg pe ochii mei.E bine,imi pot ascunde usor lacrimile,si zambesc ca pot sa o fac.

De ce sa mai stau aici cand nu e locul meu?Dar nu imi pasa,oricum nimic nu-i la locul lui,iar eu m-am pierdut de mult de mine.Am prea putin timp la dispozitie sa ma regasesc si nu am sa o fac.N-am sa ascund o rana,caci tot ma va durea.Timpul ramas,il risipesc in singuratatea mea,sunt egoista,stiu,dar sunt bine...Ce iti pasa tie,trecatorule prin viata de suspinul meu,cand esti prea grabit sa faci rau si sa ma privesti ca pe o umbra in drumul tau?Mi-am adus aminte de mine asa de tarziu...Mi-e frig si sunt zbarlita toata.Imi lipseste caldura..si imi lipseste ceva...ce nu stiu!Imi lipsesc multe,dar mi-e bine.

Hai lasa...las'asa,nu-ti pasa,mie de ce mi-ar pasa?!

Ma ridic cu capul plecat si imi urmaresc pasii lenesi... caci ei ma duc spre bancuta verde,e departe,dar o zaresc cu ochii mei mici incetosati de lacrimi si vant...imi grabesc pasii...vreau sa ajung nicaieri...!Candva am ajuns acolo,dar nu era nimic,poate nicaieri voi gasi ceva-ul ce imi lipseste.

Ajung la bancuta ce era intr-o vreme de culoarea verde,acum e doar scrijelita de batranete...ma asez p margine,imi ridic privirea,zaresc un batranel langa mine,nu isi clinteste privirea ce o avea atintita catre inainte...ma intorc timid cu privirea in pamant..."Ce faci copila aici..?" "Nu stiu,fug de mine cred...!",iar el ofta spunand"ehe..copila draga,ai sufetulul  mai batran ca al meu,caci nu l-ai vindecat cand a fost ranit,dar inceteaza sa crezi ca in a te resemna consta intelepciunea.Acum ca ai dat cortina vietii la o parte,caci pasii te-au dus grabiti intr-acolo,ia-ti frica in maini si azvarleste-o dincolo de varful acela...il vezi?",aratandu-mi cu degetele lui bolnave intregul cer.....,imi zambeste si in ochii lui calzi ma pot pierde acum,caci vad o neinfinita sinceritate."Acum pleaca de aici copila",imi spuse el.,"infrunta fiarele,caci tu esti tot o fiara,ti-ai lins ranile,iar acum fiind inconjurata ai prins forta de la intreaga gloata.Ridica-ti privirea,nu-ti pleca capul din nou!Zbiara,urla,fa ce simti,si acum lasa-ma singur...nu e locul tau aici"

"De ce?"

"Caci esti intr-o lume surda si nimeni nu te va crede niciodata,desi auzi glasul acesta....Nu privi inapoi,doar mergi acolo unde te conduce sufletul si pasii vor urma calea aleasa....Zambeste" 

Am plecat auzindu-l inca pe batranel...S-a sfarsit si ploaia,am ajuns pe strada mea,nu-i nimeni si nu-mi pasa!Zambesc si inghit cuvintele....adorm si uit de tot!

Picaturi de roua...

Natura ne reda culoare vietii si tot ea devine cel mai aprig dusman al universului atunci cand noi ne depasim limitele si cautam in cuferele fericirii mai mult decat ne este permis.
Nimic nu piere,dar devenim umbre ale formelor ciudate ce alcatuiesc vesnicia.
Fiecare petala de floare a campului,fiecare fir de iarba cu picatura de roua pe el,fiecare strop de ploaie asezat pe frunza ramurei de tei,reprezinta un mister.
Mi-ar trebui intregul oxigen de pe Pamant,timpul inmultit cu infinitul Cerului,pulsatia intregii omeniri si vederea fiecarei vietati in parte sa pot descoperii misterul Naturii.
Nu sunt in stare sa aflu cine sunt eu...cum as putea sa aflu ce este adierea de vant ce imi misca suvitele rebele de par ce imi cad pe umeri?!
Nu ma pot satura de enigma eterna a ei.E ostila si razbunatoare,caci indiferenta noastra intrece limite de netrecut.Ascult pulsul intim,incerc sa-i descopar privirea,dar unde esti tu suflet al naturii?Nu fii manioasa natura draga.Respir aerul tau si ma afund in abisul mirosului de iasomie...Infloresc precum un ghiocel tremurand sub un fulg de nea,caci sufletul uman e un imens ghetar.Natura e o mare de contraste cu umbre si lumini,culori calde si reci,dar acum intreaga viata a ramas doar un tablou mazgalit cu un creion vechi...!Revin-o iar in privirea noastra si zambeste cald cum o faceai de obicei,dragul meu Soare!Luna mea misterioasa ramai pe cer si indruma-mi umbra catre negura  tristetii noptii.
Hei..steluta mica,ramai pe Cer,caci m-am obisnuit cu tine.
Natura..nu ne izgoneste cand ne simtim istoviti si parasiti de putere,ne asezam sub ramurile unui stejar vechi,ne sprijinim de el cand ne simtim fara de o imbratisare...dar noi suflete rele trecem nepasatori pe langa frunze ce cad...rupem ramuri din umarul ce ne era odinioara sprijin...!Si ne mai intrebam de ce plange si Cerul...?
Natura se agita,dar omul de ce ar face-o??
Simpla,dar complexa...sincera,dar plina de mister,inselatoare?????Nu!Noi ne amagim ca stim ce-i viata,dar,de ce o facem?
De ce arta incearca a corecta natura?Pt ca si noi incercam sa corectam viata.Perfectiunea nu-i ce cautam noi,ci ceea ce avem,de fapt ce am avut..,insa ne indreptam catre raul ce ne minte.Urmati natura,nu vedeti ca ne indruma?
Pictor al Universului,Dumnezeul meu,eu stiu ca Tu esti in fiecare fulg de nea ce se topeste iarna pe geamul meu,esti in fiecare nor de ploaie de deasupra mea,esti fiecare petala de trandafir pe care o iau in palme si ma imbat in parfumul ei,esti tu in tot ceea ce vad,iar tot ce vad rsti Tu.Esti in mine si in noi,in fiecare clipa.
Nu-mi e frica de TINE,caci stiu ca ma iubesti si nu ai sa imi faci rau nicicand.
Cand mi-e dor sa iti simt parfumul miros o floare,cand mi-e dor de sarutul Tau Parintesc,sarut picaturile de ploaie,cand am nevoie de imbratisarea Ta,strang in brate fiecare fulg de nea,cand Iti simt lipsa privesc catre CASA TA,intregul Cer.